Calmul este maestrul

Calmul este calitatea necesară zi de zi,in viaţa cotidiană, dar şi in situaţiile speciale.

Calmul cumpăneşte necazurile de zi cu zi şi nenorocirile ce marchează existenţa; inlătură efectele fascinaţiei moleşitoare şi vătămătoare. Se ştie că efervescenţa fizică sau psihică are ca efect dezorganizarea, are manifestări care depăşesc scopul propus şi victimele sunt aruncate  in zone pe care nu le-au dorit, sunt inşelaţi de propria exaltare. (ex: de ajustat forma frazei!)

Este un furt in dauna forţelor vitale, care pentru a deveni afective trebuiesc supuse voinţei călăuzitoare a Celui de Sus, şi, deci, supuse tuturor fazelor de deliberare mintală. Calmul este regulatorul vieţii, iar dătătorul calmului real este unul singur, Isus Hristos! "Pacea Mea o las vouă, pacea Mea v-o dau vouă". Fraul raţionamentului este de dorit să-l dăm Creatorului nostru, căci numai Cel ce l-a creat ştie cel mai bine să-l folosească. Calmul, pacea instaurate in noi inşine, putem auzi murmurele Duhului Sfant care ne indeamnă să acţionăm spre o altfel de viaţă decat cea obişnuită, cea lumească. Viaţa interioară a Duhului este geneza tuturor mijloacelor nobile de a la infăptui. Duhul Sfant sălăşluind inăuntrul nostru este Cel ce rămane drept şi ţine piept tuturor impotrivirilor şi silniciilor vieţii. Doar El rezistă tuturor ispitelor de la fiecare cotitură de pe drumul parcurs de la naştere pană la moarte. Sub scutul calmului Duhului Sfant pasul este sigur şi scopul bine precizat. Omul capătă nobleţe divină tocmai pentru că in el vieţuieşte ca parte a dumnezeirii.

* Fără calm nu există o examinare sinceră şi corectă a motivelor de acţiune.

* Fără calm nu se pot indepărta insinuările perfide şi speranţele deşarte.

* Fără calm nu este posibilă meditaţia.

* Fără calm nu se inlătură valurile devoratoare de entuziasm.

Calmul:

- cultivă tăria sufletească;

- dă posibilitatea gandirii de a servi inteligenţa;

- disciplinează emoţiile, dă raţionamentului precizie;

- acumulează energia prin eliminarea pierderilor inutile.

Entuziaştii sunt intotdeauna inşelaţi in ardoarea nestăpinită pe care o lasă să fiarbă in ei, şi, care ca un vin inşelător (băutură amăgitoare), turnat in pahar, le ia clara viziune a lucrurilor, inlocuind-o cu o logică special construită pe temelia iluziei. Cine se mai miră dacă hotărarile luate sub stăpanirea acestei exaltări dau loc la o serie de gesturi in dezacord cu naţiunea.

Se confundă mult prea des, şi mai ales in secolul nostru, activitatea cu agitaţia.

Activitatea este acţiunea soluţiei mentale, izvorată dintr-o deliberare judicioasă, infăptuită in liniştea sufletelor sfinţite de voinţa divină.

Agitaţia corespunde unei nevoi instinctive, comună tuturor acelora care confundă deliberat, voit actul reflex (instinctiv) cu actul gandit.

Primul degradează vitalitatea funcţională, in timp ce al doilea este insăşi expresia vitalităţii in serviciul inteligenţei. Urmările agitaţiei sunt remuşcările şi uneori, lenea. Mulţi sunt cei ce pleacă fără scop, se opresc fără motiv, merg cand intr-o parte, cand in alta, pană cad de oboseală, iar intunericul nopţii le ascunde calea de intrare.

Din mijlocul eforturilor dureroase, o voce rău intenţionată ii aprobă insă şi-i indeamnă să meargă mai departe că sunt pe calea bună. Fragilitatea spiritului lor ii impiedică să analizeze just: cui aparţine vocea? cui aparţine indemnul? Deşi, sunt intim urmăriţi de zădărnicia eforturilor săvarşite, totuşi sunt mulţumiţi de a se autoinşela prin indoielnica lor activitate, fac o concesie răului in propriile vieţi.

Omul de trăire sfantă, creştină, trebuie să fie totdeauna in stare de apărare. Mijlocul cel mai potrivit de rezistenţă victorioasă pe care Domnul ni-l pune la dispoziţie este calmul - generatorul de hotărari apărătoare. Pe drumul vieţii, omul calm va intampina mai puţine ocazii de a deveni pradă, căci folosind acest talant preţios care este calmul Duhului Sfant ale cărui şoapte binevoitoare acoperă tot vacarmul din afară. Omul calm va presimţi apropierea pericolului şi va putea evita sau va şti cum să se apese. Dar atenţie, pericolele pandesc şi pe cărările inflorite şi imbietoare şi de aceea atenţia, vigilenţa trebuie menţinută trează chiar şi in acea linişte poate aparentă. De cate ori, că veni vorba de linişte, nu am admirat oglinda unui lac şi ne-am minunat de frumuseţea şi grandoarea pe care o dă calmul acelei intinderi de ape. Dar ce se intamplă cand valul nemişcat este tulburat? Toate resturile descompuse se ridică in mari cantităţi la suprafaţă, apa nu mai este limpede, reflectă imagini alterate de noroiul răscolit.

In acelaşi timp, apar la lumină numeroase murdării, nenumărate obiecte, vestigii ingrozitoare despre lucruri care au fost frumoase, sau inspăimantătoare resturi de forme şi mai groaznice, drame necunoscute sau şi mai rău, fericiri pentru totdeauna pierdute.

Conştiinţa nu mai este limpede şi este zadarnic de a se mai deosebi ceva in grămada de idei şi sentimente inverşunate. In acele momente noi am cedat controlul asupra propriei persoane acelor duhuri rele, necurate care vorbesc şi se zbat. Ce luciditate poate prezenta un suflet in prada unui astfel de tumult?

Disciplina este cucerirea cea mai de dorit, prin care voinţa o impune tuturor exuberanţelor, pentru că inteligenţa trebuie să radieze conştient asupra instinctelor obscure. Este bine de ştiut că orice emoţie, după un oarecare timp, sfarşeşte prin a se impune sufletului aceluia care o exteriorizează cu ajutorul gesturilor.

Influenţa dintre psihic şi fizic este adesea puţin studiată şi se face greşeală de a nu se vedea in această reciprocitate decat o manifestare a celor puţin evoluaţi. In realitate condiţionarea psihic-fizic condiţionează toate fiinţele omeneşti, in orice stadiu de evoluţie ar fi ele. Se ştie că oricat de evoluat ar fi un individ, nu poate scăpa de pericolul automatismului, care se produce şi acţionează in afara disciplinei ferm menţionată de o voinţă".

Cu cat omul este mai evoluat, cu atat tendinţa spre automatism pierde din importanţă.

Superioritatea unui om se recunoaşte după uşurinţa cu care acesta işi schimbă intenţia actului spontan in unul voluntar.

Atenţie: se vorbeşte de "intenţie", deci acesta este nivelul unde se manifestă puterea disciplinei asupra automatismului. Cel ce s-a deprins să se supună disciplinei, voinţei inalte, venită de la Cel de Sus işi va fixa gandurile şi-şi va intensifica dorinţele superioare pentru a nimici pe celelalte, fireşti.

Trebuie să dea şi dă intaietate totdeauna efortului Duhului Sfant, micşorand continuu inclinarea spre o sensibilitate nedemnă de un creştin. A stăpani gesturile, a poseda disciplina abţinerii, a impune tăcere vorbelor deşarte gata să scape, este o calitate a sufletelor mari, serioase, dedicate.

Ce naţiune clară putem avea despre propriile sentimente unele definite, altele in curs de definitivare?

Ce realizări se pot prevedea cand aspiraţia interioară nu se conturează decat prin obscuritatea unor ganduri tulburi şi proiecte confuze?

Cum se mai poate recunoaşte vocea prielnică in mijlocul vacarmului maniei?

Cum se deosebeşte adevărul sub falsa strălucire a poftelor care il acoperă?

Cum suntem văzuţi in această revărsare necontrolată?

Iată de ce iertarea celor ce noi le-am greşit este cea mai grea! Stau faţă in faţă doi inşi: unul calm, altul manios. Cel manios işi dezgoleşte toată nimicnicia, uraţenia sufletească, răutatea, necinstea, josnicia, grosolănia, perfidia şi alte păcate cu grijă acoperite sau crezute dispărute.

Iată o infăţişare murdară şi ticăloasă pe care cel in cauză ori o ascunde, ori a crezut-o desfiinţată. Dar nu, in străfunduri răul există pentru că noi ne-am curăţat interiorul şi nu Duhul Sfant, şi in camera crezută primenită am adus ca locuitor un duh de amăgire şi nu de zidire. Mare este ruşinea celui ce dezvăluindu-se are asemenea spectacol de oferit! Este nevoie de o mare putere sufletească pentru ca cineva să nu se simtă ingrozit văzandu-se aşa cum nu şi-ar fi inchipuit că este. Sunt oameni şi oameni, ganduri şi ganduri. Pentru cel obişnuit cu luciditatea obţinută prin calm de la Domnul de a privi adanc in el insuşi şi de a citi acolo adevărul despre sine, de a trăi in adevăr şi de a se consuma pentru adevăr. Sufletul omului calm se aseamănă cu o carte inchisă cu trei zăvoare, nu se destăinuie decat celui care are cheia. Dar această cheie nu poate sta in maini vulgare, căci stăpanul nu o dă altuia decat cu bună ştiinţă. De altfel, nici nu este un obiect tangibil pe care să-l poată manui oricine. Este o cheie ideală: numai cei ai Domnului, cei ce au ales mantuirea au o judecată inţeleaptă şi puterea de a interpreta.

Sufletul celui calm, care a primit pacea şi odihna de la Hristos, Mantuitorul nostru, nu poate fi prădat şi rămane neclintit in faţa tuturor incercărilor. Mai mult, această carte atat de temeinic ferecată lumii; chiar de s-ar deschide in faţa unei fiinţe superficiale, nu ar putea fi niciodată descifrată.

Raţiunea acestei taine stă in dificultatea pe care o intampină cei uşuratici, superficiali in perseverenţa studiului, singurul care mărturiseşte adevărul. Oamenii calmi nu sunt indiferenţi! Ei sunt ca şi entuziaştii pasionaţi de tot ce ţine de domeniul adevărului, dreptăţii şi frumosului. Ei au ardoare, dorinţe de mai bine, admiraţie, insă au şi un Stăpan care le sfinţeşte toate aceste trăiri interioare. Dar ce rol are graiul? Din punct de vedere ştiinţific vorbirea exteriorizează gandurile. Umoriştii au inversat, spunand că prin cuvinte oamenii işi ascund adevăratele ganduri şi scot la iveală altele, irelevante.

Trecand dincolo de definiţii ştiinţifice sau hazlii să luăm aminte la ceva mult mai important decat disputele inţelepţilor lumii:

"Invaţă să asculţi tăcerea!"

A asculta tăcerea in noi inseamnă a apleca urechea spre a auzi vorbirea dumnezeiască a Duhului Sfant, fiindcă tăcerea interioară este o sumă de şoapte, este vocea Celui ce locuieşte in templul nostru; ea nu se aude decat in tihna calmului. Prin cuvant gandurile capătă un trup imbrăcat in veşminte graţioase sau armură de războinic. Prin vorbe ii facem cunoscut Domnului gandul nostru de mulţumire, de laudă, de ingrijorare, de ajutor şi prin tăcere pioasă ii vom asculta răspunsul. Rugăciunea prin ascultare este de cel mai mare preţ pentru că prin ea ne vorbeşte Domnul nouă, copiilor Săi.

Samburele plin trebuie să fie in toate cele vorbite de noi şi Domnului şi lucrărilor insufleţite ale Sale. Domnului, pentru că El vede dacă vorbele noastre sunt pline de miez sau goale. Mai puţin sau chiar de loc il interesează dacă sunt multe sau puţine, dacă am spus tot ce aveam in plan sau am sărit ceva. Dar miez să aibă vorbele noastre şi in contactul cu aproapele nostru căci fie că in el sălăşluieşte Duhul Sfant şi deci nu ne putem adresa oricum, fie că sperăm să-l aducem in turma Păstorului şi iarăşi se cade a fi eficienţi in vorbire. Forţa care insufleţeşte pe ascultătorii tăcerii interioare, chiar şi pe vorbitorii eficienţi este Duhul Sfant, parte a Treimii divine. Numai Duhul Domnului ii determină apariţia şi-i menţine ferm existenţa. A nu vorbi decat necesarul, a robi cuvintele care voiesc să evadeze din inchisoarea brezelor e lucru grabnic de cerut şi de pus in practică.

Nu există nici o ocupaţie socială oricat de absorbantă, ca să nu-i permită cuiva cateva minute pe zi de revizuire a gandurilor. Este absolută nevoie de rezervarea unui timp proporţional cu necesităţile lăuntrice ale fiecăruia pentru a asculta in tăcerea creată, voită şi serios menţinută, sfaturile dumnezeieşti, care nu ni se oferă decat in cea mai desăvarşită reculegere.

In luptele vieţii, omul calm are asupra potrivnicilor un dublu avantaj, cu efecte prielnice pentru sine şi buimăcitoare pentru ceilalţi. Cand fizionomia nu exprimă decat calm este cu neputinţă să se prevadă ce este in spate. De obicei, cel calm este perceput de celălalt drept indiferent sau slab şi cuprins de această eroare se inaintează năvalnic in dispută. Pilduitor in acest sens este dialogul dintre Isus şi femeia samariteană. Sfantul apostol Ioan ne prezintă această intalnire (Ioan 4:4-12) ca pe un duel verbal. Hristos are in acest caz de infruntat şi de biruit o fiinţă vie şi puternică, o femeie infiptă, mandră, convinsă de valoarea ei de făptură inzestrată cu o inteligenţă vie şi o personalitate marcată. Domnul o acceptă la dialog aşa cum este, se supune tacticii, impetuozotăţii şi regulilor impuse de femeie. De aceea Domnul procedează mai intai fără grabă, subliniind aspectul intamplător al intalnirii lor şi evaluandu-şi in espectativă rivala.

Dialogul este strălucitor de la prima incrucişare de vorbe:

Hristos(scurt): Dă-mi să beau.

Samariteanca (mandră de originea sa, deci nu acceptă starea de inferioritate in care sunt puşi samaritenii de iudei; creează din start intre ea şi interlocutor o distanţă care să-i permită să se apere): Cum, tu, iudeu, imi vorbeşti mie?!

Hristos (atacă): Firesc ar fi să-Mi ceri tu Mie să bei.

Samariteanca (se lasă păcălită de calmul şi pretenţiile nejustificate ale interlocutorului său şi işi permite să devină inamică): Nici găleată nu ai... Nu cumva eşti tu mai mare decat părintele nostru Iacov?

Hristos (nu se sinchiseşte să se apere, să-şi justifice pretenţiile in faţa ei, ci o atacă dintr-o cu totul altă discuţie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai inseta niciodată.

Samariteanca (pragmatică şi deşteaptă nu ratează şansa ce i se oferă): Da, dă-mi apa aceea ca să nu mai vin aici să mă obosesc.

Hristos (dă lovitura de graţie): Cheamă-ţi bărbatul.

Samariteanca (promptă şi sinceră): N-am bărbat.

Hristos (se arată a o cunoaşte aşa cum ea nu se aştepta): Ai spus adevărul... Ai avut cinci... .

Samariteanca (cu o sinceritate dezarmantă pentru amandoi, căci ea işi recunoaşte starea reală, iar pe El il face să se mărturisească a fi Fiul Celui ce este): Tu eşti prooroc!

Hristos (ii spune principiile credinţei): cui şi cum trebuie să te inchini.

Samariteanca (sigură pe sine): Va veni Mesia.

Hristos (i se descoperă): Eu sunt!

Ca un trăznet din cer arzător de vară la amiază cade peste o muritoare declaraţia divină, bruscă, totală. Cu mana cu care a dat, cu aceea a primit. A fost nereţinută, sinceră, deşteaptă şi curajoasă, mandră de neamul ei şi chiar de necazurile şi nevoile care i-au dat tărie de caracter şi putere de luptă. Nu s-a lăsat induplecată că vorbeşte cu un bărbat, şi incă un iudeu. Nu a fost căldicică, căci Domnului nu-i plac căldiceii, a fost ea insăşi, fără ascunzişuri. O fire atat de puternică poate primi o mărturisire de talia celei ce i s-a făcut. In timp ce ea inainta impetuos in dialog, Hristos o cantărea să vadă dacă poate duce un adevăr aşa de mare... S-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter şi nu o mironosiţă.

Intenţie şi neprevăzut! Cu ce ganduri s-a produs acest dialog şi ce deznodămant neaşteptat a avut. Regulile dialogului dintre cel calm şi un interlocutor oarecare nu apar in acest exemplu scriptural foarte clare. Omul calm devine stăpan pe deciziile entuziastului, care in dorinţa obţinerii unui semn de aprobare, sfarşesc prin a uita de prudenţă. Verva sa secătuieşte. Vorbăreţul spune nu numai tot ce are de spus, ci lasă să-i scape şi argumentul care il condamnă de fapt. Samariteanca il provoacă pe Isus dacă tot are atata apă să-i dea şi ei să nu se mai obosească. Dar de ce atata osteneală, n-ai bărbat să te ajute?! Fără să vrea, vorbăreţul fără frau ajunge să nu mai aibă nimic de ascuns.

In timp ce omul calm, sub infăţişare indiferentă urmăreşte pe faţa celui vorbăreţ apariţia tuturor dorinţelor, indoielilor, speranţelor şi notează cele mai ascunse mişcări ale sufletului. Apreciază situaţia şi la momentul potrivit apare neprevăzutul, neaşteptatul calmului. Cand nu mai are nimic de aflat, calmul işi dezvăluie forţa sa lăuntrică.

Calmul (sau lipsa acestuia) il poate face pe om sclav sau stăpan. Sau, se mai poate spune că vorba, cuvantul este sclavul, iar, calmul, stăpanul. Fără o disciplină riguroasă in vorbire, cuvintele care par cele mai potrivite, pot fi comparate cu acei prieteni neindemanatici care stăruie să contribuie la fericirea aceluia pe care cred că il protejează, in timp ce de fapt lucrează inconştient dar sigur la pierzarea lui. Cuvintele, ca şi păsările nu-şi pot lua zborul in spaţiu fără consecinţă, fără să lase urma trecerii lor. Păsările, chiar cand dispar pentru totdeauna lasă o amintire vizuală, o mărturisire; deşi aerul rămane la fel, martorii işi amintesc forma şi culoarea păsării care l-a străbătut. La fel e şi cu cuvintele.

Să nu uităm că aceştia sunt sclavi pe care trebuie să-i eliberăm numai cu bună ştiinţă, altfel ele vor inversa rolurile şi ne vom trezi noi ca fiind sclavii vorbelor spuse in deşert, şi chiar condamnaţi de ele.

Liberate fără chibzuinţă ele devin stăpani tot atat de temut, căci nu mai există ordine, disciplină, control şi măsură.

Prin vorbe nesăbuite omul e de multe ori gata să se răzvrătească şi chiar să distrugă.

Şi iarăşi ajungem la Duhul Sfant care dă omului calmul de a stăpani aceşti supuşi nesupuşi! Cucerirea calmului este fructul a numeroase victorii repurtate asupra instinctului.

In memorabilul dialog al lui Isus cu samariteana, El a intruchipat calmul (omul calm), iar ea instinctul (tipul instinctiv). Victoria a fost a calmului, dar pentru că in cel invins, in samariteană, sămanţa Domnului a găsit pămant bun, infrangerea ei s-a transformat intr-o victorie. Plină de bucurie şi-a recunoscut infrangerea şi a plecat să vestească şi altora ce i se intamplase. Nobleţea ei este evidentă de felul in care-şi primeşte şi priveşte propria infrangere: ca un caştig, cel mai mare caştig pe care il poate avea cineva vreodată! Numai bunul Dumnezeu ştie de cate ori in viaţa noastră nu am jucat fără să vrem (sau...) rolul samaritenei. Dar de cate ori am răspuns ca ea? De cate ori infrangerea noastră de către un superior in cele creştineşti a starnit in noi, aidoma ei, bucuria caştigului şi nu dezamăgirea infrangerii?