Nichita Stanescu - Sunt un om viu

Categorii

Prima pagina auto-moto [1211] carti [306] credinta [247] curs-valutar [0] declaratii [157] diverse [184] divertisment [110] dragoste [182] educatie-sexuala [76] familie-parinti [7] fitness-dieta [48] frumusete [53] glume [570] idei [116] informatii [11] jocuri [113] mamici-copii [15] maniere [62] poezii [763]

diverse-poezii [527]

haioase-poezii [7]

iubire [118]

natura [111] povesti-adevarate [73] relatii-iubiri [13] retete [466] rochii-mireasa [0] sanatate [83] sms-de-dragoste [1152] versuri-muzica [190] vremea-meteo [0]

Categoria : poezii - Subcategoria : diverse-poezii

Nichita Stanescu - Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata.

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.

Am si-un defect un pacat:
iau in serios iarba,
iau in serios leii,
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana intamplatoare la mana
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de intamplare
mi s-a tras marea intelegere
pe care-o am pentru Ulise - si
barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina
un pamant pustiu, rotindu-se
in jurul soarelui...
(Poate si fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Imi olace sa rad, desi
rad rar, avand mereu cate o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de-a descoperi
harta universului in expansiune,
in timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau vechi,

pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti pfera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

Imi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipasita de satisfactii,
e un poem inchinat pacii,
ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:

Nu vreau,
cand imi ridic tampla din perne,
sa se lungeasca-n urma mea pe paturi
moartea,
si-n fiece cuvant tasnind spre mine,
pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un rau
oprit.

Nici dupa fiecare pas,
in golul dinapoia mea ramas,
nu vreau
sa urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolti de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tineretia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii,
magnetic, timpul, clipita cu clipita,
gandurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii.
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
intre doua batai ale inimii mele,
ca intre Tigru
si Eufrat.

Lasa un comentariu