|
Legenda randunicai
Randunică, randunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te suflă vantoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi in campul inverzit,
Că rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cantec popular)
I
Cand se născu pe lume voioasa Randunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare impărat.
Dar fost-a o minune frumoasă, zambitoare,
Sosită printre oasneni ca zambetul de soare,
O gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.
O zană coborată din zodia cerească
Veni să o descante, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa incălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin şoapte blande copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mandru de ochi atrăgătoare.
Apoi zana-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gandul să ai parte de bine,
Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cat vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să fugi in lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe zanele născute in atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii in lacuri lin se scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale".
II
Copila descantată de zana ei cea bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cat alta intr-o lună,
Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind in leagăn, mişcări de aripioare;
Iar cand ieşi din cuibul in care inflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cand umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult ii plăcea copilei s-alunge randunele
Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătranilor arini,
Cercand să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a raurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, incantată
De dulcea armonie naturii deşteptată.
Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Ii tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
"Atat eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui intunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu ras inveselite,
Se par două cireşe in soare parguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrang toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins in inimi cand te-ai ivit pe lume
Tu, zană fără seasnăn, minune fără nume!"
Copila, cu uimire, il asculta zambind...
Apoi, cătand in urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.
III
Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează impreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură in treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă in macul adormit,
B?tlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzand, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
In albele şiraguri de rouă lucitoare.
Dar cine-acum, ca raza, in lumea nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge drept la malul parăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades in a sa cale,
Ea vine langă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină incantare!...
Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei in zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scanteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă in apă se ascunde.
Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsand ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sanu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, batlanul se trezeşte,
Pădurea cantă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.
Acum pe langă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrand la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sanul ei ud incă ea părul işi adună,
Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
In lină inganare se clatină pe unde.
IV
Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărand,
Se schimbă-n randunică şi fuge-n cer zburand!
Atunci ş-a ei rochiţă, nălţandu-se in vant,
Topitu-s-a in ploaie de raze pe pămant,
Şi pana-n faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii: Bochifi-de-randunele!...
Mirceşti, 1874
Articol de pe forumul Rose Garden |
diverse-poezii [527]
Stele 